Ginduri despre viata

Azi am fost într-o gară şi am descoperit că distanţa care
separă şinele este de 143,5 centimetri, sau 4 picioare
şi 8,5 ţoii. De ce o asemenea distanţă absurdă? I-am
cerut iubitei mele să descopere motivul şi iată rezultatul:
pentru că la început, când au fost construite
primele vagoane de tren, s-au folosit aceleaşi utilaje
de la construcţia vehiculelor. De ce vehiculele aveau
o asemenea distanţă între roţi? Pentru că vechile drumuri
fuseseră făcute pentru această mărime, în aşa fel
ca vehiculele să poată merge pe ele. Cine a dispus ca
drumurile să fie făcute cu aceste dimensiuni? Aici din
nou ne îndepărtăm în timp: romanii, primii mari
constructori de drumuri, au hotărât asta. Motivul?
Carele de război erau trase de doi cai — şi dacă
aşezăm două animale unul lângă altul, vedem că
ocupă 143,5 centimetri. Cum vedeţi, distanţa dintre
şinele de azi, utilizate de ultramodernele noastre
trenuri de mare viteză, a fost determinată de romani.
Când emigranţii care s-au dus în Statele Unite au
construit căi ferate, nu s-au întrebat dacă era mai bine
să modifice distanţa, aşa că au continuat cu acelaşi
etalon. Asta a ajuns să aibă repercusiuni până şi
asupra construcţiei navelor spaţiale: inginerii
americani considerau că tancurile de combustibil
trebuiau să fie mai late, dar erau fabricate în Utah,
trebuiau transportate cu trenul până la Centrul spaţial
din Florida, iar tunelurile nu permiteau alte
dimensiuni. Concluzie: a trebuit să se resemneze cu
ceea ce romanii hotărâseră ca fiind măsura ideală. Ce
legătură are asta cu o căsnicie?
Am făcut o pauză. Câţiva din sală nu erau deloc
interesaţi de şinele de tren, aşa că începuseră să vorbească
între ei. Alţii însă mă ascultau cu cea mai
mare atenţie — între ei, Mărie şi Mihail.
— Are o foarte strânsă legătură cu orice căsnicie
şi cu cele două poveşti pe care le-am ascultat. In-trun
anumit moment al istoriei, apare cineva care
spune: când vă veţi căsători, amândoi veţi rămâne
încremeniţi tot restul vieţii. Veţi merge unul lângă
celălalt ca două şine de tren, supunându-vă acestui
etalon. Chiar dacă uneori unul dintre voi simte nevoia
să se depărteze sau să vină mai aproape, e împotriva
regulilor. Regulile spun: fiţi înţelepţi, gândiţi-vă
la viitor, la copii. Nu puteţi să schimbaţi nimic, trebuie
să fiţi ca şinele: să aveţi aceeaşi distanţă între
voi în punctul de plecare, la mijlocul drumului şi la
destinaţie. Să nu îngăduiţi iubirii să schimbe ceva,
nici să crească peste nivelul de la început, nici să scadă
la jumătate — e foarte riscant. De aceea; chiar dacă
a trecut entuziasmul primilor ani, îşi menţin aceeaşi
distanţă, aceeaşi soliditate, aceeaşi bună funcţionare.
Dumneavoastră sunteţi mecanicii care au grijă ca
trenul supravieţuirii speciei să meargă în direcţia viitor:
copiii nu vor fi fericiţi decât dacă veţi fi mereu
ca la început — la 143,5 centimetri distanţă unul de
celălalt. Dacă nu sunteţi mulţumiţi cu o viaţă care nu
se schimbă deloc, atunci gândiţi-vă la ei, la copiii pe
care i-aţi adus pe lume. Sau gândiţi-vă la vecini.
Arătaţi-le că sunteţi fericiţi, că mâncaţi turtă dulce
duminicile, că vă uitaţi la televizor, că-i ajutaţi pe cei
din jur. Gândiţi-vă la societate: îmbrăcaţi-vă astfel
încât să se vadă că între voi nu există conflicte. Nu
vă uitaţi în jur, chiar dacă cineva se uită la voi, asta
este o ispită, poate însemna divorţ, crize, depresie.
Zâmbiţi în fotografii. Aşezaţi-vă pozele în salon, să
le vadă toţi. Tundeţi gazonul, faceţi sport — mai ales
faceţi sport, ca să puteţi rămâne congelaţi în timp.
Când sportul nu mai ajută, treceţi la operaţii estetice.
Dar nu uitaţi niciodată: aceste reguli au fost stabilite
la un moment dat şi voi trebuie să le respectaţi. Cine
le-a stabilit? Nu mai are importanţă, nu puneţi
asemenea întrebări niciodată, pentru că ele vor continua
să fie valabile chiar dacă voi nu sunteţi de acord
cu ele.

Fragment din cartea „Zahir”, Paolo Coelho

Am trăit și n-am știut?

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte,
Unde stăm cât un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:
Am trăit şi n-am ştiut.

Versuri scrise la intrarea în biserica
de la Sadinca, judeţul Sibiu

http://www.ozibuna.net/portia-de-motivatie/am-trait-si-n-am-stiut.html

Calea vieţii

Să faci din viaţă, poezie
Şi dintr-o poezie, viaţă
Nu-i nici uşor, dar nu-i nici greu
Ca-n viaţă, totul se învaţă…
Mai greu e când apuci pe o cale
Şi dai mereu tot de răscruci
Te uiţi în faţă, te uiţi în spate,
Şi nu ştii pe ce drum s-apuci.
Noroc cu Bunul Dumnezeu
Care cu grijă ne veghează
Ne ocroteşte şi ne ajută,
Şi calea EL ne luminează.
Şi-n totdeauna ne îndeamnă
S-avem încredere în noi,
Şi să păşim pe drumul vieţii
TOT ÎNAINTE, nu ÎNAPOI.

Mariana Simionescu